La o ora dupa incheierea finalei, rudele, prietenii inca o mai imbratiseaza cu drag. N-ar mai lasa-o sa se urce in masina. Si Irina se desprinde cu greu. Intr-un amestec de fericire fara margini cu oboseala adunata in cele noua meciuri castigate in cinci zile, afunda termobag-ul in portbagaj si isi ia la revedere. De la toti, de la arenele din inima Herastraului.

Lasa in urma Soseaua Nordului. Pe scaunul din fata, cu trofeul in brate, Irina retraieste secventele de neuitat ale finalei cu Laua Pous-Tio. “Ca acasa nu-i nicaieri! Incredibil de multa lume; nu ma asteptam. Cum m-au sustinut! La un moment dat, mi se facuse pielea de gaina. Si, ma gandeam: eu nu sunt in stare sa castig?! Atatia se uita la mine si eu stau si ma tarasc aici, cu piciorul asta…”.

Pe Bulevardul Aviatorilor, pana in rondul de la Charles de Gaulle, cateva stopuri…Cele puse de Irina la fileu sunt mult mai eficiente. “Picul de putere pe care-l mai aveam l-am depus atunci, la 5-5. Mi-era frica sa nu se lase intunericul si sa se intrerupa meciul. Fiecare strop de transpiratie cantarea greu. Eram sleita!”.

Se vede Arcul de Triumf. Irina mai gaseste cateva secunde pentru unul din zecile de sms-uri de felicitare. “Azi am fost ca o centralista. Suna telefonul ca la informatii. Plus vreo 50 de mesaje si mail-uri”. Si nu le socoteste pe cele de dupa finala. Modesta, parca prea modesta, ramane cu picioarele pe pamant, chit ca a atins, la numai 20 de ani, gloria prin tenis. “Niciodata nu ma voi schimba, chiar daca voi ajunge numarul 1!”.

Dinspre Piata Presei, un foc de artificii lumineaza cerul. Pentru Irina. Trofeul e al ei. Triumful e al ei!